/Dragostea face unitatea bisericii.
Unitatea bisericească este regula interioară pentru viaţa omenirii
creştine: uniţi în Duhul lui Dumnezeu dragostea sporeşte în unitate. O
atare sporire este cea descrisă de Apostol- noi suntem datori ca, prin
dragostea adevărată, „să sporim întru toate, pentru El, care este
Capul-Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efes.IV, 15-16.)
Sobornosti a bisericii, adică
unirea în dragoste – e Trupul lui Hristos complet, cuprinzând în acelaşi
timp în sine însuşi principiul conducător şi ideal pentru frăţia
omenirii. În simplicitatea şi copilărescul ei, s-a descoperit modest,
lumii întâi în viaţa primitivă a bisericii, atunci când creştinii,
proaspăt convertiţi, au trăit în comuniune religioasă şi în unitatea
dragostei. „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de
obşte. Şi-şi vindeau moşiile şi averile şi le împărţeau tuturor, după
cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi cu stăruinţă şi într-un cuget,
erau în templu şi frângeau pâinea prin case şi-şi luau hrana cu bucurie
şi cu inimă nevinovată. Lăudând pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot
poporul” (Fapte II, 44-47).
Care este pricina pentru care atenţia
noastră se îndreaptă în chip deosebit asupra înfăţişării acestei vieţi
simple a comunităţii primitive? Pricina e aceea că dragostea
bisericească, sobornosti a bisericii, nu e limitată la templu
şi rugăciune, ci se întinde asupra întregii vieţi. Ea nu face deosebire
între ceea ce este al bisericii şi între ceea ce nu e; fiindcă în
plenitudinea unităţii bisericii se cuprinde întreaga viaţă. Iată, pe
nesimţite şi într-un exemplu de viaţă actuală, vedem că sobornosti
a vieţii bisericii nu cunoaşte limită; şi, în principiu, nu se lasă pe
seama a ceea ce este josnic, pe principii animale, ci, din contra,
năzuieşte să topească şi să retoarne totul în focul dragostei bisericii.
Dar în istoria posterioară a bisericii, de fapt mult târziu după aceea,
această sobornosti se opreşte pe pragul templului şi mai
departe nu trece. Astfel, ea s-a limitat singură, părăsind viaţa dincolo
de pragul templului, lipsind-o de consacraţia bisericii. Totuşi,
niciodată biserica n-a izbutit să uite cu totul visurile scumpe ale
copilăriei sale şi care ar fi trebuit să devină scopul şi străduinţa
omului sporit. Fiindcă lucrarea bisericii, puterea sobornostii sale,
trebuia să se întindă asupra întregii vieţi a mădularelor sale şi, în
consecinţă, asupra întregii vieţi a societăţii creştine. Hristos prin
umanitatea Sa trăieşte în fiecare om, precum însuşi ne încredinţează în
întrebările ce le pune la „judecata cea din urmă” (Mt. XXV)./ Serghei Bulgakov- Dogma Euharistică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu